mardi 5 mars 2013

"Ella"






Qualchì metempsicosi esposti da Jean-Yves Acquaviva. Traduzzioni da Bernadette Micheli pà Ghjovi. 





À un' epica, ùn avia nulla è avà aghju tuttu. Sò arvintu da u lussu, u putere, a divizia. À sin'à rende. U ripastu si passa cum'è sempre, U Generale stà à u capu di u tavulinu è noi altri femu duie trecce longu à i so lati. Simu sette. Sei stantare mute è 'ss'omu chì parla quant'è sette... À a so diritta, a so moglia. Una di 'sse donne di quale omu dice ch'ella hè stata bella. Ùn ne vecu peghju frasa cà quessa per parlà d'una donna. A billezza ùn si pò perde. Si chjama Lisabetta. Cù Chjara, a so terza figliola, si vardanu. L'aghju tastati i so vint'anni, i tastu ogni volta chì 'ssu mondu mi pesa troppu. Sò abbracci passiunati, scemi, sempre mossi à a lestra. Ùn pigliemu mai u tempu d'ammasgiulacci, di scopreci. Ùn ci spugliemu mancu. À chì ghjuvaria ? Paglia ùn ci n'hè quì. 

Stantare quattru è cinque, a siconda figliola di Lisabetta è u so maritu. Catalina è Ghjuliu. Sò cum'è duie ombre, duie macacciule tralucente. I vardu è ùn i vecu. Eiu, cum'è d'abitutine, sò in faccia à "Ella". Hè a mio moglia, mi sò scurdatu di u so nome. L'abitutine quì hè a regula, l'annoiu dinù. Duie volte à ghjornu, ci pusemu à 'ssu tavulinu, calemu u capu è stemu à sente U Generale, muti. Hè stranu, mai ùn sò statu cusì accampatu da a ghjente è mai ùn mi sò intesu cusì solu. Ùn cunniscia l'annoiu, 'ss'impressione chì l'ore vanu per nulla, chì u tempu hè lampatu à i cani. 

E meie l'ore, à sin'à oghje, funu tutte tracolme à sintimenti, tutte vive. Aghju campatu a sulezza, l'abandonu, a chjuditura. Mai una di 'sse stonde m'hà lasciatu cusì, a mente assaltata da un silenziu pagnu. U tengu caru u silenziu ma quessu ùn u possu pate. M'intusicheghja u core, mi trovu impastughjatu da l'oziu è mi collanu e pinsate sceme. 

Hè solu U Generale à rompe 'ssu silenziu, in mille pezzi à parlà chjaru. Parla, da a so bocca correnu i fiumi pieni di a so megalumania, è sò battaglie, atti d'un curagiu stremu, prove di guerrieru tremendu è tante altre pazzie. Ancu per avè campatu e millaie di l'anni, nimu ùn pudaria avè fattu u terzu di ciò ch'ellu ci serve di bugie. È ci da à sente ancu peghju. Amenta a so giuventù. Trova indu u vinu ch'ellu si serve in quantità a forza di palisacci ognuna di e so "cunquiste". Nulla di militare. A so spizialità eranu e vechje cucche carche à soldi, à l'orlu di u capiciuttà. Carne vizza, ciarbellu innacquazzitu, salme di ciò ch'elle eranu state, à strascinassi fughjendu i spechji per u tempu chì li firmava à strazià. È ellu i si cuglia 'ssi fiori impassiti, 'ssi frutti trapassati è ne facia i so ghjoculi. Rimpiazzava i spechji cusì timuti mandenduli una fiura ancu più bella cà quella di i so vint'anni, quella d'un giuvanottu à alliscialle cù ochji pieni d'amore. Era una spezia di pattu, un cuntrattu tacitu. Ellu l'arricava un ultima spasimata di vita, accindia un entica di piacè à e so notte frete è elle, u cuprianu d'oru. À sentelu, a pagava caru, u meritava 'ssu premiu. Ci ne vulia curagiu à carizzà 'sse pelle senza dulcezza, à visità 'ssi corpi infermi, à mursicà 'sse lapre dissanguinate. Ogni parolla, ogni sillaba, ogni spatansciu isciutu da a so buccaccia m'arreca u vomitu. Ogni volta, vene 'ssa tanfata, a puzza di u salvaticume, 'ssu calore à brusgiammi e vene è à fà trimulà u mio esse prufondu. Ogni volta mi colla a brama di straccià 'ssi panni ridiculi ch'o portu, d'arrizzammi è di ficcalli l'ugne à 'ssu porcu senza anima, di taglialli a so linguaccia è lampalla à i cani cum'ellu a face cù u mio tempu. Tandu lampu un sguardu à Chjara. Avaria pussutu vardà à "Ella", ma m'era digià troppu frustatu l'ochji à rombu di circà ind'è quelli di 'ssa donna senza nome una qualunque luce. Scegliu sempre à Chjara è quella, mi capisce. Soca simu distessi, soca si dumanda anch'ella in chì mondu simu, soca hà ella dinù qualchì paradisu piattu. 

Mi sentu cum'è un' isula. Mi sentu arvintu da u disertu turchinu, a stesa senza cunfine. Chjodu l'ochji è sentu i marosuli batte nant'à i mio rinaghji, i sentu abbandunassi in un rimore dilicatu è dolce. Sentu u marinu imbuffammi l'alma, corre in mè cum'ellu corre per e fureste, scioltu, sfrinatu, vivu. Ùn pensu quasi più, ùn sò più quì, visiteghju l'altrò o forse ùn sò indocu. Sò un' isula. Un locu luntanu, una tarra vergine chì nimu ùn calpighjarà mai. Sò di pace, francatu d'ogni ira, u tempu ùn conta più, và in una stonda sola, bella, strabella. È vecu 'ssi battelli avvicinassi, sò dece, sò centu, u corpu trapienu à suldati accaniti, assitati di a mio pace, pronti à pigliassila è calcicalla. À mezu à i vascelli, ci n'hè unu più grande. Altieru, fieru, troppu fieru, sbarsendu d'orgogliu è di disprezzu per tuttu ciò ch'ùn hè ellu. Di tantu in tantu, si pesa un acella da u so maghju u più altu. Bianca, ligera cum'è u ventu, vola, sfrigia u celu. Stà appena cum'è appullata à un nulu è volta. Ùn sà sceglie trà prigione è libertà. Ingiru à u vascellu maestru, ci n'hè torna quattru à staccassi di a multitudine. Dui si tenenu fiancu à fiancu, à paccarò, à bandera in dolu, un pocu scantati. Sò cumuni, senza nisun frisgiu, ùn possu sfarinzià prua è poppa, si tenenu indu l'ombra di u più maiò, simplici quant'ellu hè vanitosu. I so nomi sò sfassati quant'è u soiu luce. Un antru, più chjucu, stà daretu à ellu, piattu. Inciacciatu da a so fama sdignosa. Hè cundannatu à avvià un'onda digià sulchighjata, à ùn pudè mai scopre u primu un sole chì si pesa. L'ultimu à ritene u mio sguardu hè forse u più stranu. À i so fianchi, mancu nome. Pumposu in apparenza ma tintu di falza billezza. Tuttu in ellu rispira a bugia, a vuluntà di piace senza dà nulla d'astru cà u so parè. M'acceca u so lustru è à tempu m'accionca u fraiu di u so fume. Vardu e so vele bianche è piengu per issi venti dissinsati chì venenu à perdesi è imbuffalle à straccialle. Piengu per 'ssi soffii sinceri, carchi d'ogni profume nati da i so centu mila viaghji. Mi collanu e lacrime di sapè ch'ellu i s'arrubba da fanne i so servi, ch'ellu i burla senza vergogna. À mè, mi piacenu i venti sciolti ch'ùn imbattanu mai inciampi, chì vanu cum'è carezze à visità ogni mondu. Mi piace l'acella chì sfrisgia u celu, ancu s'ella ùn sà sceglie u so distinu.

Anu messu e barche à l'acqua. Sentu u sussuru di i suldati, u tintinnulime di l'arme, volenu entre in mè. Cercanu à invademi è lasciammi spiantata, signata à u so farru. Ùn pò esse. Ci vole ch'o mi difendi. Aghju cridutu di pudè accoglie u so vilenu. Mi sò lasciata ingannà da e so certezze. Avà capiscu, ùn venenu per imbulighjà ciò ch'elli sò à ciò ch'o sò eiu. Venenu à mè per impone, decide, dì ciò ch'aghju da esse. 

È di petra mi facciu aria, d'isula mi facciu nulu, una stonda appesa à u celu à supranalli. Vogliu dalli u tempu di misurà quant'ellu ci hè periculu à sfidà un'isula chì vole solu a so pace. Vogliu vede a so suspresa è a so paura di fronte à l'ira ghjusta. È d'aria mi facciu petra è acqua è cavallata immensa da parammi nanzu 'ss'armadà di paccuttiglia. Ùn ferma nulla, solu un'acella à sfrisgià u celu. 

Mi si pare d'apre l'ochji è à tempu d'ùn avelli mai sarrati. Ingiru à mè, à mezu cumbugliu, ghjacenu senza vita sguasi tutti quelli chì, una siconda fà, eranu attavulinati cù mè. Eiu, sò arrittu di punta à Chjara. U so sguardu è ancu più bellu cà mai, ci brusgia una luce nova. A mio manu passa nant'à u so visu, un'ultima volta i nostri ochji s'abbraccianu. Sarà qualchì acella, è eiu, saraghju un'isula ?




Jean-Yves Acquaviva



Illustrazioni : J.M.W Turner, Self portrait