vendredi 15 mars 2013

Piegnenu i mio ochji




La praxis, c'est autant la version que le thème. U testu di Savalli vistu da Jean-Yves Acquaviva. 


Ùn ci vularia mai à piglià u risicu di a vita. Eppuru tuttu andava ind'incanti. K. campava una vita chì parechji bramarianu,  stracquatu nu a bambace d'ogni ghjornu tracolmu à usanze casane è asgiu cumunu. Cù a so moglia eranu di luna, ancu dopu à quindeci anni di matrimoniu, i so dui figlioli criscianu à mezu à benistà è spannamentu. A fiura di a famiglia ideale. Si facia cacà à u so travagliu, ma più o menu quant'è l'altri miglioni d'impiecati custretti à vende u so tempu per una paga di merda.

Ma quale hè chì s'impreme di l'ore chì correnu linde ? À anima è carne li fermanu raffichi è morsi invece e carezze sculiscianu è vanu à perdesi. Da daretu à u so scagnu, à l'ora di principià sta ghjurnata stampata à a viciglia quant'à u lindumane, li vensenu e lacrime, intese à so gola strignesi, strangulata da mani di ventu. Ùn piignia più dapoi trent'anni. Li rivense u ricordu viulente di a morte di u so ziu, tandu sì n'era trafalatu assufucatu da u so signozzu; era cascatu in dinochji, u nasu muccicosu, u soffiu tagliatu, avia ancu resu fele; si ramintò e so lacrime.

Li si paria chì qualchisia li marturiessi l'ochji ma ùn ne surgia cà dulore. Mancu una lacrima à nasce da a so parsona. Li ghjunse a panicca, a paura ch'ellu intressi nimu à vedelu cusì, à vede a so pena à palesu. Ùn saparia piattalla, fà nice torna una volta, cum'è s'è tuttu fussi bè, tuttu nurmale. Nurmale. Si pisò è circò à spichjassi in u vetru di a finestra. Ùn vide nulla, nè u so visu nè a cità landana. K. si dumandò s'ellu ùn era digià mortu, s'ellu ùn era u sonniu d'un mortu. Sò solu i fandonii à ùn avè riflessu, criature di l'ombra; li vense lindu ciò ch'ellu era, un natumortu, un baschicciu viutatu da a vita, rosu da u stà bè.
Hè cusì dura à ùn pudè cacciassila cù nimu, mancu cun sè stessu. L'avia amurata a so vita, scelta, ci avia cridutu. Nisun dannu à minallu ma mancu frizzura à scuzzulallu. A sviata di u tepidu, u stumacheghju di a misura è di u cumprumessu. St'allivellu tantu bramatu da tutti l'avia trovu ellu, l'avia toccu è oramai li dava u malannu. Una felicità cumuna à allucà cù e mettastase.
Spalancà u purtellu è saltà.

Ùn saltò micca. Nimu ùn intrì in u so burò quella mane, stede arrittu di punta à u purtellu aspittendu u sullevu di e lacrime. Ùn vensenu mancu tandu. Una volta di più ùn accadia nulla nè u bè nè u male, nulla.

Magnificu lacciu, senza esciuta, studiatu da lascià e so vittime pure è sanicce. Si dumanda perchè certi a si francanu, si dice ch'avarianu à esse alzati l'altari à nome di tutti i natimorti st'eroi, i soli veri eroi di stu mondu.

Vularia tantu piegne, sbaccà a matre di l'angoscia è piegne à lacrime acide, piegne cum'ellu si cappia un frusciu, à zirlate, sin'à viutassi d'ogni nurmalità, seccu cum'è una misgiccia. K. a misgiccia. Nulla ùn ne sorge. Mancu lacrime.

K. staccò u so sguardu di u viotu. A matre ùn hà cidutu è u fiume a si corre tranquillu, ascosu indu u so lettu calmu è sirenu. S'asciuva l'ochji, per abbitutine è perchè li brusgianu, perchè avaria vulsutu sente corre annant'à a so pelle una candella d'addisperu.  Da quì à una stundetta K. avarà riflittutu, si sarà rifiatatu è ogni cosa torna assistata. Hà da vultà à a so vita, quella ch'ellu ùn hà forse mai lasciatu, a so vita d'omu felice, a so vita morta. Rientre in casa cum'ellu s'entre ind'una cascia, ritruvà a so monogamia, i so dui cacci è tuttu u so trecciu. Viaghjendu si dumanda duve sò avviate e so lacrime, s'omu e pò perde cum'ellu perde e so chjave, cum'è un connu. Ognunu sà piegne, ancu i scemi, ancu l'altri. Soca li ci vulia una ragiò cum'è per a morte di u ziu.

Cusì andò a vita di K. cum'ella era sempre andata. Ma qualchì mese dopu vensenu torna i pienti asciutti, eppo' torna, eppo' torna. Più u tempu passò è più e crise  accadinu à spessu assin'à ùn piantà mai.


U lindumane di u macellu u giurnale disse : Un mataratu si tomba moglia è figlioli; a pulizza ùn cunnosce ancu u perchè : scimizia, vindetta, ghjilusia ? U solu dettu di u suspettu fù : "Piegnenu i mio ochji, m'anu salvatu, piegnenu i mio ochji."

Pierre Savalli

Traduzzioni : Jean-Yves Acquaviva

Illustration : Chaïm Soutine, L'homme bleu sur la route.