mardi 2 avril 2013

Odiu a nostalgia




"L’indifferenza è il peso morto della storia." Antonio Gramsci.


Hè ridiculu issu sintimu, iè hè ridiculu u fattu di pienghjulà nant’à u so passatu, d’avè u stomacu nudatu è e lacrime à l’ochji pensendu à tanti dolci mumenti passati, à tante rise sceme, à tante dulcezze spartute. Odiu a nostalgia. Ùn mi sò mai pentutu di nunda, ùn aghju mai avutu rigretti, aghju avutu dolci mumenti è spartutu carezze è rise. Sò passati, puntu è basta. Fughju a nostalgia cum’è ch’eo sò fughjitu di ind’è mè. Aghju chitatu a tarra chì m’hà vistu nasce è ingrandà, l’aghju lacata à l’alba di mio vint’anni per stallammi in Pariggi. Aghju lacatu i mio lochi è i mei senza rimorsu. Ùn era fattu per campà quallà, ùn era cum’è elli. Da chjucu, m’anu cugnumatu u dilicatu. À spessu malatu, fattu cum’è una scrizzula, ùn era rusticu, ùn era duru. A caccia ùn mi piacia, u pallò ancu di menu, dicia quant’è i libri quand’elli mi vulianu zittu è mansu. Eranu zitti elli, in issa casa di petre è terra impastata, issa casuccia bughja, scomuda, tracarca di u pesu di l’antichi chì vi curavanu d’una aria severa, appiccati in ogni pezzu di a casa.

Eo mi sentia affugà. Issu mondu era troppu chjucu per mè, ùn vulia stà à mezu à l’animali, ùn vulia viaghjà nù a merda pecurina. E pecure dinù mi stumacavanu, animalacci di banda. L’omi dinù eranu animali di banda, u patriarcu decidia per l’altri, a vita era in cumunu per tuttu o guasi è eo era individualistu. Eo vulia gode di a vita cum’ella mi paria, senza rende contu à nimu, senza esse ghjudicatu da u restu di u tagliolu. Allora sò partutu. Sò cascatu subbitu innamuratu di Pariggi, i so casali magnifichi, a libertà d’esse scunnisciutu da tutti, i so piacè di tutte e mamme. L’aghju gosi tutti, ùn era più dilicatu, era libaru. Ùn sò mai vultatu ind’è mè. Ùn ci avia più a mio piazza quallà.

Mi sò discitatu in un bagnu di sudori cù a bocca pastosa. Per a prima volta in vinticinqu’anni mi sò vistu in a casuccia quallà, à u pede di u carminu, u vechju accantu à mè. Ùn avemu scambiatu mancu una parulla. Cum’è tandu. Vulerebbe arrizzammi è fumammi una sigaretta per cacciammi a piconia, ma m’hè difesu di fumà. È dapoi qualchì ghjornu e mo anche ùn si volenu più move. Allora chjodu l’ochji è lasciu a mio mente vagabundà.
Un odore cunnisciutu mi colla in capu, u sisu di u sudu pecurinu mi pare cusì dolce, sentu abbaghjà i cani è imbellà l’agnelli. Mi sentu bè, m’addrumentu.

« Mais oui, on va vous donner vos cachets, ne vous impatientez pas ».
Eccu ciò ch’ella risponde a infirmeria grassa cun a so pelle bianchiccia, quandu li dumandu à beie. Dapoi qualchì ghjornu, ùn parlu più chè in corsu, francese ùn ne sbotta più di a mio bocca. Ella face quant’è nunda, ùn cerca mancu à capì u perchè è nemmancu ùn cerca à capì ciò ch’eo li dicu. S’eo mi pudessi arrizzà, a ti caccerebbi à calci in culu a to indiferenza, o spezia di tonfia malfuttuta. Sè tù ùn mi capisci più, s’eo parlu solu corsu, hè per via di a murfina chè tù mi lampi in e vene ogni mane, hè colpa toia è tù ti ne impippi, ùn ai mancu appena cumpassione.
A guardu alluntanassi finita a so faccenda. Hè propiu malfatta. E donne di quì sò malfatte, a so pelle hè languida. M’arricordu di u muscu savuritu di a pelle di Laura. Sentia a baracucca. Aviamu sedeci anni, ci truvavamu à ciottu sole per e sulane, m’imbriacava di i so basgi, di e so carezze, gudia ogni cunfina di u so corpu à pelle mora. M’arricordu di e so lacrime quandu sò partutu, m’arricordu quantu a tenia cara è piengu.

U dulore mi disceta. Ùn possu più ripone e mio osse nant’à a strapunta. U cancaracciu mi rode à di per tuttu. Mughju ma nimu vene. A vulerebbe vede ghjunghje cum’è tandu quand’era malatu, stracquatu in u vechju lettu di noce. A vulerebbe vede ghjunghje è dumandammi cù a so voce impenserita, « Chì ai u mio figliolu ? ». A porta s’apre, ma ùn hè ella, hè sempre quella vaccaccia… Ùn mi dumanda nunda. Scambia a dosa di murfina, quessa mi pare più putente. A medicina corre pianu pianu in e mio vene è mi porta ind’è mè. A mio persona ùn ci vultarà più quallà, sippuru à mezu à quattru tavulacce chì ùn seranu mancu di castagnu, ma u mo cerbellu per via di a murfina.

Sò cù u fucile à piccollu, aghju quattordeci anni, seguitu u vechju per andà in posta è parlu, troppu. Mi leteca. L’odore di a machja cuperta di guazza m’ingutuppa di u so mantellu.

Odiu a nustalgia eppuru m'accumpagna à u mumentu di tirà l'ultimu fiatu. 

Joseph Antonetti